25/01/2025
Friedrich Nietzsche a fost protagonistul uneia dintre cele mai emoționante scene din istoria gânditorilor occidentali.
Era anul 1889 și filosoful locuia într-o casă din Via Carlo Alberto din Torino (Italia). Era dimineață și Nietzsche se îndrepta spre centrul orașului când, deodată, a dat peste o scenă care i-a schimbat viața pentru totdeauna.
A văzut un vizitiu care își lovea cu putere calul pentru că acesta nu voia să meargă înainte. Animalul era complet epuizat. Nu mai avea nicio putere. Chiar și așa, stăpânul său lovea cu biciul în el, pentru ca acesta să continue să meargă, în ciuda oboselii sale.
Nietzsche a fost îngrozit de ceea ce se întâmpla. S-a apropiat repede de el. După ce i-a reproșat vatmanului comportamentul său, s-a apropiat de calul prăbușit și l-a îmbrățișat. A izbucnit apoi în lacrimi. Martorii spun că i-a șoptit câteva cuvinte la ureche, pe care nimeni nu le-a auzit. Ei spun că ultimele cuvinte ale filosofului au fost: „Mamă, sunt un prost”.
Apoi a devenit inconștient și mintea sa s-a prăbușit. Nietzsche nu a mai vorbit timp de 10 ani, până la moartea sa. El nu a mai putut reveni la viața sa rațională de la episodul cu calul. Poliția a fost alertată de cele întâmplate. Filosoful a fost arestat pentru tulburarea liniștii publice. La scurt timp după aceea a fost dus la un spital psihiatric.
Societatea a stabilit că acțiunile lui Nietzsche - îmbrățișarea calului bătut și plânsul împreună cu acesta - erau o manifestare a nebuniei sale.
Deși mulți văd în episodul calului o simplă manifestare a iraționalității, un produs al bolii mintale, există și cei care îi dau un sens mai puțin aleatoriu, mai profund și conștient.
Milan Kundera, în „Insuportabila lejeritate a ființei”, reia scena în care Nietzsche îmbrățișează calul bătut și plânge lângă el. Pentru Kundera, cuvintele pe care Nietzsche le-a șoptit la urechea animalului au fost o cerere de iertare. În opinia sa, el a făcut-o în numele întregii omeniri pentru sălbăticia cu care ființele umane tratează alte ființe vii. Pentru că ne-au făcut dușmanii lor și i-au pus în slujba noastră.
Nietzsche nu a fost niciodată caracterizat ca fiind un „animalist” sau ca având o sensibilitate specială față de natură. Dar episodul maltratării a avut, fără îndoială, un impact enorm asupra sa. Acel cal a fost ultima ființă cu care a intrat în contact real și efectiv. Mai mult decât cu animalul în sine, cu suferința acestuia și-a găsit o identitate care a depășit cu mult momentul imediat. A fost o identificare cu viața.
