29/09/2025
A apărut documentarul Recorder – „Singuri”.
Nu e doar un film despre trecut. Este o rană deschisă, care ne arată cine am fost și, mai ales, cine am rămas.
Copiii instituționalizați, abandonați între ziduri, crescuți sub regimul terorii și al umilinței, sunt dovada că România a știut să transforme vulnerabilitatea în vină, iar vina – în pedeapsă. Pedagogii plătiți din bani publici nu au fost salvatori, ci călăi. Sub ochii lor, fragilitatea copilului a fost zdrobită, până la exterminare.
Zilele acestea, o altă imagine circulă în spațiul public: în adăpostul de câini din Giurgiu, un angajat lovește cu cruzime animale înfometate, care doar așteptau mâncare. Și el este plătit din taxele noastre. Și el face parte din același mecanism al statului care alege nu să protejeze, ci să pedepsească.
Paralela nu este forțată. Copiii și câinii, femeile, bătrânii și pisicile – toți cei vulnerabili sunt împinși în același colț al uitării. Închiși în camere sau cuști, cu acces la hrană restricționat, cu libertatea frântă, cu zilele măsurate în umilințe și frică.
„Apartamentele familiale” ale copiilor și padocurile adăposturilor seamănă mai mult decât am vrea să recunoaștem: sunt spații unde viața nu înflorește, ci se stinge.
Nu doar copiii au fost „singuri”. Și animalele sunt singure. Singure în cuști reci, înfometate, bătute, privite ca surplusuri ale societății. Singure sub legea care încă permite eutanasia, singure sub decizia birocratului care stabilește că moartea e mai ieftină decât grija. Singure, pentru că ochii noștri au învățat să treacă mai departe.
Ceea ce facem cu vulnerabilitatea ne definește,ca societate. Iar România, prea des, a ales să o pedepsească. Să o ascundă, să o bată, să o reducă la tăcere. Când un copil este umilit într-un centru de stat și un câine este lovit într-un adăpost, mesajul e același: fragilitatea nu are loc aici. Fragilitatea trebuie eliminată.
Dar cruzimea nu rămâne doar între ziduri. Ea se revarsă în noi toți. Se prelinge în felul în care ne raportăm unii la alții, în violența de pe stradă, în corupția care trece nepedepsită, în indiferența cu care privim suferința celuilalt. Nu există cruzime „doar pentru câini” sau „doar pentru copii”.
Există cruzime – și ea, odată acceptată într-un loc, va rodi pretutindeni.
Și aici trebuie să ne uităm, cu toată luciditatea, în oglindă: noi plătim pentru asta. Din banii noștri, pedagogii au bătut copii. Din banii noștri, angajații din adăposturi lovesc câini. Din banii noștri, moartea a fost transformată în politică de stat, fie prin neglijență, fie prin proceduri care legalizează exterminarea.
Nu putem spune că nu știm. Nu putem spune că nu am văzut. Imaginile sunt aici, dovezile sunt aici. Și întrebarea nu e „de ce se întâmplă asta?”, ci „de ce continuăm să acceptăm asta?”.
Copiii din „Singuri” ne arată ce a însemnat să-ți pierzi copilăria sub regimul cruzimii.Nu doar atunci..dar şi azi.
Câinii din adăposturi ne arată ce înseamnă să-ți trăiești viața între gratii, până la moartea violentă şi inutilă.
Ambele imagini sunt chipul aceleiași societăți, care a eșuat în fața propriei umanități.
Nu e momentul să căutăm scuze. E momentul să înțelegem că adevărata noastră moștenire nu stă în discursuri sau în manuale de istorie, ci în felul în care am tratat pe cei mai fragili dintre noi. Și, pentru asta, va trebui să plătim. În memorie, în conștiință, în generațiile care vin.
---
🌱 Asociația Sache luptă, zi de zi, cu acest sistem al cruzimii. Salvează vieți de animale târâte până la pragul exterminării, reface ceea ce alții au distrus, ține aprinsă o lumină acolo unde statul alege întunericul.
Dacă doriți să sprijiniți această luptă, trimiteți SMS cu textul VITAL la 8835 (5 euro/lună).
Pentru că nu e doar despre câini. Nu e doar despre copii. E despre noi. Și despre cine vrem să fim.